LUMEA VĂZUTĂ DIN FOTOLIU

5
Apocalipsa României

A început sfârşitul!
Forţe ale răului din lumea cea mare s-au repezit, hămesite, asupra României. Fură cu furie, fură petrolul, fură aluminiul şi oţelul, fură gazul şi grâul, fură mai ales conştiinţe. E un fel de a spune că fură conştiinţe: românii care se vând pentru câteva milioane de euro nu au avut niciodată aşa ceva. Ei sunt oameni fără conştiinţă, deoarece sunt fără Ţară şi fără Dumnezeu. Ei fac parte din gaşca celui viclean, care-i în fruntea acestui jaf! Ei au furat dintotdeauna, dar acum fură pe faţă, fură cu înverşunare, fură cu disperare, deoarece simt că le sunt numărate zilele. Cel viclean este însuşi Antihristul. Pe toţi ne-a păcălit. A îmbrăcat haină de lumină, s-a dat drept apărător al dreptăţii, drept mare anticomunist, dar minciuna a ieşit la iveală. Unii români au înţeles încă acum trei ani că au de-a face cu vrăjmaşul, cu lupul în piele de oaie. Azi aproape toţi au înţeles că este însuşi Antihrist, cel viclean, cel care dezbină, cel care seamănă ură între oamenii, vrăjmaşul însuşi.
Ţara a devenit ţara nimănui. Poliţiştii aruncă în aer şepcile, perceptorii (botezaţi, pretenţios, „finanţişti”) aruncă pixurile, suporterii sparg parbrize şi capete, fără alegere, oamenii se omoară în plină stradă, lumea interlopă iese la bătaie cu pistoale şi săbii, interlopii intră în spitale şi bat medicii, au ajuns chiar să se bată cu poliţiştii, cu care până mai ieri erau mână în mână, ţara întreagă a devenit o imagine a unui sfârşit de lume. E Apocalipsa României!
Disoluţia autorităţii statului este cel mai grav simptom al acestui sfârşit de lume. Dacă în parlament se fură, dacă după tot scandalul, cel viclean spune că hoţul este negustor cinstit, dacă sunt poliţişti care fură, fac contrabandă, intră în bandele de crimă organizată, ba chiar colaborează cu interlopii, dacă sunt judecători care judecă strâmb, ba chiar îşi fac din asta un titlu de glorie, dacă miniştrii, primarii şi consilierii administrează ţara ca pe propria lor moşie, cum să nu strigăm, precum Poetul: „Vai de biet Român, săracul/ Îndărăt tot dă, ca racul/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui.”!
Dar Sfântul Ioan ne spune că, după toate nenorocirile prin care ne-a fost dat să trecem, va veni un cer nou şi un pământ nou! Ce trebuie făcut? În Biblie, oastea lui Antihrist este învinsă la Armaghedon şi Iisus vine să facă judecata cea mare. Dar noi, noi cum să facem să-l învingem pe Antihristul nostru?
Cred că ar trebui în primul rând să facem tabula rasa cu tot ce s-a clădit pe minciună în ultimii şaizeci şi doi de ani. Constituţia nu trebuie rescrisă. Ea trebuie dată la gunoi, deoarece toate constituţiile, de la 1948 până la 2003 sunt nelegitime. Să revenim la Constituţia din 29 martie 1923, actul de naştere a României moderne, căreia îi putem adăuga câteva amendamente . Un Parlament format din oameni politici adevăraţi, care să fie dublaţi de specialişti de marcă, ar trebui să facă legile organice fundamentale, precum cea a administraţiei locale, a învăţământului, a sănătăţii, a mass-media, a proprietăţii etc. Legile astea trebuie să devină tot atât de intangibile cum este Constituţia. Acum legea învăţământului, bună în 1995, a devenit de neaplicat prin zeci, sute de adăugiri apărute din interese de tot felul. Legea pensiilor , bine gândită, a fost făcută praf de tot felul de legi speciale, iar tonul l-a dat chiar parlamentul! Legea armonizării salariilor bugetarilor, cum a ieşit din cabinetul Văcăroiu, era rea, dar perfectibilă. Ea a devenit monstruoasă datorită apariţiei unor legi speciale, care în loc să armonizeze, îi dezbină pe bugetari. Aici un rol nefast l-au avut sindicatele, care au „negociat” tot felul de excepţii. Liderii de sindicat sunt mântuitorii mincinoşi, ca să merg în logica alegoriei. Ei se fac doar că apără interesele salariaţilor. De la Miron Mitrea şi Victor Ciorbea , la Cătălin Croitoru, toţi sunt de fapt nişte falşi luptători pentru drepturi!
Decembrie 1989 nu a tras doar cortina peste jaful comunist, ci a sunat gongul pentru actul al doilea al jafului, mult mai atroce, mai criminal, pentru că este mult mai ipocrit: jaful postcomunist!
Poate trăim acum zilele în care va bate gongul final şi Regatul României va învia, după şaizeci şi doi de ani, demn şi mândru, gata să-şi ocupe locul pe care îl merită printre naţiunile Europei. Dumnezeu să ne ajute!

Share on Facebook

4

Guvernul Crin Antonescu

Un tânăr şi ambiţios lider al PNŢCD m-a întrebat ce trebuie făcut pentru ca partidul să fie revitalizat. Nu numai că nu este parlamentar, dar nici în consiliile locale nu are primari sau consilieri, cel puţin la Bacău. I-am spus că partidul nu va reveni în atenţia alegătorilor atâta timp cât va continua discursul anticomunist, resentimentar, care vorbeşte despre vremi demult apuse. Avem tot respectul pentru cei care au suferit în închisorile comuniste, toată admiraţia pentru cei care au luptat în decembrie 1989 sau în Piaţa Universităţii, dar ei au intrat în istorie. Un partid politic trebuie să reacţioneze la ce se întâmplă aici şi acum, el trebuie să aibă soluţii politice la problemele economice, financiare, sociale cu care se confruntă electoratul. Ce poate face un partid care nu este la guvernare? Poate arăta zi de zi electoratului cum ar guverna el, cum ar soluţiona el cutare problemă. Tinerii creştin-democraţi care vor să revitalizeze PNŢCD-ul n-au decât să participe la şedinţele consiliului local, sau judeţean, să-şi scoată conştiincios notiţe despre ce se discută, apoi să convoace conferinţe de presă în care să spună care este soluţia creştin-democrată la cutare problemă şi de ce este mai bună soluţia pe care ar aplica-o ei dacă ar fi la decizie.

„Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate” spune Poetul. Guvernul actual, poate cel mai catastrofal guvern din toată istoria României, vorbeşte despre mineriade , despre guvernul Ciorbea, sau despre ce va fi în anul 2030, în loc să vorbească despre ce face el acum şi aici, despre pensii şi salariile bugetarilor, despre autostrăzi, şcoli, spitale, politici economice şi financiare de azi, nu de peste douăzeci de ani. Sindicatele, chiar unele partide intră în acest joc şi se inflamează pentru vârsta de pensionare de peste douăzeci de ani, în loc să discute despre pensiile de luna viitoare! Discursul violent diversionist al guvernanţilor, care se referă mereu la „ce-a fost” ori la „ce-o să fie”, trebuie contracarat de un discurs hic et nunc al opoziţiei. Iată de ce formarea unor guverne alternative este mai mult decât necesară acum, când discursul oficial este doar o perdea de fum în spatele căreia mafia distruge România.

Guvernul Crin Antonescu este o foarte salutară iniţiativă politică. El nu trebuie comentat maliţios, cum face Ion Iliescu, nici nu trebuie văzut ca o bombă în stare să producă tensiuni între orgoliile din PNL. Când partidul va ajunge la guvernare, singur sau în coaliţie, s-ar putea ca nici unul dintre actualii membri ai guvernului alternativ să nu devină titular de minister. Îsuşi Crin Antonescu, dacă va candida la Preşedinţie şi va ajunge la Cotroceni, nu va face viitorul cabinet. Rolul guvernului liberal este însă acela de a oferi soluţia alternativă la măsurile aberante ale actualului guvern. Abia aştept ca domnul profesor Andrei Marga , cel mai important ministru pe care l-am avut după mircea Maliţa, să arunce la coşul de gunoi aberantul proiect de lege a învăţământului şi să ne spună cum ar trebui cu adevărat să arate învăţământul românesc acum, în 2010! Dar legea armonizării salariilor bugetare, dar legea pensiilor ? Ca să nu mai vorbesc de contracte, de achiziţii publice, de asfaltări, de turism etc.

PNL-ul, dar şi PSD-ul fac în Parlament o destul de vocală opoziţie, dar, fără o majoritate necesară la vot, găştile politce fără doctrină legiferează ce vor ele. Poate maghiarii şi celelalte minorităţi naţionale ar trebui să părăsescă gaşca, să vadă că acest compromis imoral a devenit şi inoportun pentru ele. Poate existenţa unui guvern alternativ va face şi mai vizibil acest lucru. Şi poate că viitoarea moţiune de cenzură va aduce un guvern care să ne scape de satana!

Îi doresc mult succes domnului Crin Antonescu şi cabinetului său!

Ioan NEACŞU

Share on Facebook

3

Şcoală pentru sclavi

Am scris sute de articole despre şcoala românească, ba chiar anul 2008 l-am dedicat în întregime acestui subiect tragic şi sublim în acelaşi timp. Am crezut că am spus cam tot ce era de spus. Dispoziţia recentă a ministrului de a nu se mai organiza festivitatea de deschidere  a anului şcolar m-a revoltat într-o atât de mare măsură, încât am hotărât  să fac un apel aici la dascăli, la elevi, la părinţi, la preoţi, la primari, să refuze aplicarea unui asemenea ordin, care este un sacrilegiu, este o dovadă clară a faptului că Ţara este condusă de nişte trădători care urmăresc cu asiduitate distrugerea noastră. Acest nimeni venit din Japonia pretinde să ne înveţe cum să facem noi Şcoală Românească. La ordinul stăpânului său de la Cotroceni, care răspunde şi mai servil unor ordine date de forţe oculte care totuşi devin tot mai vizibile, căci li se văd cel puţin coarnele şi copitele, vrea ca Şcoala să devină o întreprindere asemenea unui atelier de tinichigerie, să nu mai fie un Templu, dar mai ales să nu se mai oficieze acel Te Deum care a început să devină o tradiţie pentru începutul de an şcolar. Criminalii vor să-l alunge pe Dumnezeu din Şcoală, să-i transforme pe dascăli în rândaşi iar elevii să uite că sunt români, să se confunde cu ţiganii, aşa cum de altfel îi confundă domnul Sarkozy, care uită propria sa origine.

Dar mai trebuie să fac un apel: la parlamentarii care urmează să discute Legea Educaţiei Naţionale – o crimă la adresa chiar a fiinţei noastre naţionale. Această lege este o mare fărădelege, ea nu trebuie discutată, ci pur şi simplu trimisă la coşul de gunoi. Este o lege a EDUCAŢIEI care nu vorbeşte nicăieri despre educaţie! Doar despre „competenţe”, care să facă din elevi nişte viitori sclavi cât mai eficienţi. Educaţie patriotică, educaţie morală, religioasă, estetică, ştiinţifică, civică, fizică nu există, sclavii trebuie să fie doar dotaţi cu nişte „competenţe”! Comparaţi articolele 2, 3 şi 4 din cele două legi – cea din 1995 şi proiectul din 2010 – şi nici nu mai este nevoie să citiţi mai departe.

Situaţia a devenit foarte gravă. Din păcate eu nici nu mai văd o soluţie politică. Totuşi, ce se poate face? Deocamdată cred că profesorii şi elevii, părinţii şi preoţii să ignore ordinele aberante date de un ministru nelegitim dintr-un guvern nelegitim. Să dea cinstea cuvenită Şcolii, care alături de Biserică trebuie să devină un loc de refugiu şi de salvare a fiinţei noastre naţionale acum, în aceste vremuri de bejenie!

De comparat:

Legea din 1995:

Art. 2. – În România, învăţământul constituie prioritate naţională.

Art. 3. -(1) Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale.

(2) Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi creative.

Art. 4. -(1) Învăţământul are ca finalitate formarea personalităţii umane, prin:

a) însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, a valorilor culturii naţionale şi universale;

b) formarea capacităţilor intelectuale, a disponibilităţilor afective şi a abilităţilor practice prin asimilarea de cunoştinţe umaniste, ştiinţifice, tehnice şi estetice;

c) asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, necesare instruirii şi autoinstruirii pe durata întregii vieţi;

d) educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al demnităţii şi al toleranţei, al schimbului liber de opinii;

e) cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice, a respectului pentru natură şi mediul înconjurător;

f) dezvoltarea armonioasă a individului, prin educaţie fizică, educaţie igienico-sanitară şi practicarea sportului;

g) profesionalizarea tinerei generaţii pentru desfăşurarea unor activităţi utile, producătoare de bunuri materiale şi spirituale.

(2) Învăţământul asigură cultivarea dragostei faţă de ţară, faţă de trecutul istoric şi de tradiţiile poporului român.

(3) Finalităţile şcolii româneşti se realizează prin strategii şi tehnici moderne de instruire şi educare, susţinute de ştiinţele educaţiei şi practica şcolară, conform obiectivelor fiecărui nivel de învăţământ.

Proiectul Legii Educaţiei Naţionale din 2010

Art. 2 (1) Idealul educational al sistemului de învatamânt consta în dezvoltarea libera, integrala si armonioasa a individualitatii umane, a personalitatii umane si în asumarea unei scale de valori necesare pentru constructia unei economii si societati a cunoasterii.

(2) Statul asigura cetatenilor României drepturi egale de acces la toate nivelurile si formele de învatamânt preuniversitar, superior si la educatia permanenta, indiferent de conditia sociala si materiala, de sex, rasa, etnie, nationalitate, apartenenta politica sau religioasa, sau orice alta forma de discriminare.

Art.3 Principiile care guverneaza învatamântul preuniversitar si superior din România sunt:

(1) Principiul echitatii, potrivit caruia accesul la oportunitatile de învatare se realizeaza fara discriminare;

(2) Principiul calitatii, în baza caruia activitatile de învatamânt se raporteaza la standarde de referinta si bune practici internationale;

(3) Principiul relevantei, pentru nevoile de dezvoltare personala si social–economica;

(4) Principiul eficientei, pentru obtinerea de rezultate educationale maxime, prin gestionarea resurselor existente;

(5) Principiul descentralizarii, în baza caruia deciziile principale se iau de catre actorii implicati direct în proces;

(6) Principiul raspunderii publice, în baza caruia unitatile si institutiile de învatamânt raspund public de performantele lor;

(7) Principiul respectarii identitatii culturale a minoritatilor nationale;

(8) Principiul autonomiei universitare;

(9) Principiul libertatii academice;

(10) Principiul transparentei;

(11) Principiul independentei de ideologii, religii si doctrine politice.

Art. 4 Educatia si formarea profesionala a copiilor, tinerilor si adultilor au ca finalitate principala formarea competentelor, întelese ca ansamblu multifunctional si transferabil de cunostinte, deprinderi/abilitati si atitudini, necesare pentru:

a) împlinirea si dezvoltarea personala prin realizarea propriilor obiective în viata, conform intereselor si aspiratiilor fiecaruia si dorintei de a învata pe parcursul întregii vieti;

b) integrarea sociala si participarea cetateneasca activa în societate;

c) ocuparea unui loc de munca si participarea la functionarea si dezvoltarea unei economii sustenabile.

Share on Facebook

2

Preţul corect

Aşa se numea un concurs televizat în urmă cu mulţi ani, copiat după televiziunea italiană. Prezentatorii cereau concurenţilor să spună cât costă un oarecare produs, o maşină de spălat, să zicem. Concurentul care ghicea preţul corect, sau care era cel mai aproape de preţ, câştiga obiectul respectiv. Pe lângă reclama pe care o făcea, o asemenea emisiune avea şi un evident caracter educativ. Ea îi învăţa pe concurenţi, dar şi pe telespectatori, că în calitate de cumpărători au obligaţia să ştie cât costă un anumit produs, care este raportul între preţ şi calitate etc. Înainte de a cumpăra ceva, cumpărătorul trebuie să facă „prospectarea pieţii”, dacă nu vrea să se păcălească. „Nu-i prost cine cere, este prost cine dă!” spune un vechi principiu al „economiei de piaţă”. Încercările recente ale guvernului de a influenţa preţurile, primite de un cor de proteste ale celor care văd fantoma „mercurialului” comunist, sunt stângace, chiar comice atunci când îşi propun să publice un portal cu preţuri, dar se justifică. Într-o piaţă liberă, preţurile se formează prin jocul cererii şi al ofertei, dar atât cererea, cât şi oferta sunt formulate de actorii pieţei, de vânzător şi de cumpărător. Cum ajung ei la un „preţ corect”? Prin negociere, dacă nu este preţul dictat de un mercurial. Într-un bazar oriental negustorul este un bun psiholog, el studiază eventualul client şi-i cere de zece ori, sau chiar de o sută de ori preţul scontat. Urmează o târguială, un adevărat spectacol, care face ca preţul să oscileze în funcţie de talentul de negociatori al celor doi. Ei strigă, dau ochii peste cap, pipăie marfa, îi discută calităţile, defectele, invocă tot felul de „argumente” mai mult emoţionale şi într-un târziu, epuizaţi, cad la învoială. Pentru negustor, spectacolul valorează chiar mai mult ca banii. Un cumpărător care i-ar oferi preţul cerut fără nici o vorbă l-ar jigni!

Pentru ca un cumpărător să nu fie păcălit, el trebuie să fie bine informat. „Portalul” domnului Videanu este dezirabil, dar mă îndoiesc de faptul că marea majoritate a cumpărătorilor îl va accesa. Nu cred că o gospodină va intra pe internet înainte de a se duce la piaţă şi, dacă va constata că la Suceava cartofii sunt mai ieftini ca la Bucureşti, va da o fugă până acolo. Pentru cumpărături mai mari, pe internet găseşti informaţii multe, chiar şi compararea de produse şi preţuri poate fi făcută cu un clic. Problema este a celor care nu au acces la internet. Singura soluţie este educarea cumpărătorilor, încă din şcoală, pentru a şti cum să contracareze intenţia vânzătorilor de a-i păcăli. Cum se ţin minte preţurile, cum se compară, cum se „prospectează” piaţa, în sfârşit, cum „se tocmeşte”  cu vânzătorul? Ei trebuie să ştie să se ferească de trucurile supermarketurilor, de falsele reduceri de preţ, de tot felul de „promoţii” prin care se vinde marfă cu mult depăşită moral, bună de trimis la tomberon.

De când lumea, negustorii câştigă din diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare. Prima publicaţie în limba română, apărută la Leipzig în 1827, „Fama Lipschii”, publica preţurile din Lipsca, pentru ca negustorii noştri din Lipscani să ştie ce-i rentabil să ducă acolo pentru a vinde şi ce să aducă la Bucureşti pentru a vinde aici în profit. Era un fel de „Observator al preţurilor”, doar că nu era pe internet! Poate că o revistă „Preţul corect”, dar făcută pe hârtie, susţinută de reclame şi difuzată gratuit, ar fi o idee. Dar asta nu-i treaba unui ministru, cel mult camerele de comerţ ar putea avea o asemenea iniţiativă. Până atunci, fiecare cumpărător câştigă sau pierde conform principiului: „Nu-i prost cine cere, este prost cine dă!”

Share on Facebook

1

Sustenabilitatea pensiilor

Îmi cer scuze pentru barbarismul îngrozitor din titlu, dar cuvântul ăsta  este pe buzele tuturor comentatorilor, analiştilor, ziariştilor (scuzaţi: „jurnaliştilor”! ) şi mai ales ale politicienilor de tot soiul. Ei vor să spună că pensiile nu pot fi susţinute cu ceea ce se colectează din contribuţia salariaţilor  la buget. Aşa este, dar acest lucru nu poate nici să explice, nici să influenţeze pensiile în plată.

Voi încerca să explic.

Salariaţii care plătesc acum contribuţia pentru pensii, de fapt creditează statul cu nişte sume pe care speră să le primească înapoi când vor ieşi la pensie. Aşadar aceşti bani vor ajunge pe cupoanele de pensie peste douăzeci, treizeci, sau patruzeci de ani. Dacă guvernul vroia să ia mai mult în contul pensiilor viitoare, nu ar fi trebuit să transfere o parte (importantă!) din aceşti bani în conturile firmelor de asigurare private. Asta nu înseamnă că eu sunt împotriva asigurării unor pensii suplimentare, dar acest lucru ar trebui să fie opţiunea liberă a fiecărui salariat:  cam cum este CASCO faţă de RCA. Dacă guvernul a dat de bună voie aproape jumătate din bugetul pensiilor unor firme private , este problema lui, înseamnă că are de unde. Dacă nu poate colecta mai mult, nu trebuie să se plângă, ci să demisioneze, deoarece asta înseamnă că nu este în stare să-şi îndeplinească una dintre cele mai importante funcţii.

Pensionarii nu trebuie să discute la nesfârşit un drept patrimonial , dar acest drept trebuie bine reglementat. Punctul de pensie trebuie calculat riguros după legea acum în vigoare, pentru toţi salariaţii la fel. Este absurd ca un general să iasă la pensie cu leafa de general, deoarece el de-a lungul carierei a fost şi sublocotenent, şi căpitan, şi maior. Unui profesor i se calculează şi după salariul pe care l-a primit când era stagiar , nu doar după ultimul salariu, de grad I şi gradaţie de merit, să zicem, sau de profesor universitar. Un judecător de la Curtea Constituţională, să zicem, a fost şi judecător la Adjud, poate chiar şi consilier juridic la un c.a.p., când a cotizat la sistemul de pensii proporţional cu salariul. Admit că judecătorii, poliţiştii, ofiţerii, actorii (unii!) merită o pensie mai mare decât cea rezultată din adiţionarea punctelor de pensie. Acest lucru trebuie rezolvat fie prin adăugarea unui număr de puncte stabilit de lege, fie prin acordarea unei pensii viagere personale, eventual plătibilă din bugetele ministerelor respective.

Cât priveşte valoarea punctului de pensie, el trebuie să pornească de la 45% din valoarea salariului mediu pe economie, nu să tindă spre această valoare. El nu trebuie indexat, ci trebuie stabilit anual după datele statistice. Economia merge bine, creşte salariul mediu, creşte şi punctul de pensie. Dacă economia este în criză, salariul mediu scade, la fel scade şi punctul de pensie. Nu-i nimic de negociat aici!

Bine, veţi spune, dar de unde să ia guvernul bani? Vă voi răspunde că nu mă interesează! Asta este o datorie de onoare (sic!), mai ceva decât rambursarea datoriilor către bănci sau FMI. Aşa cum se zbate să găsească bani pentru  băncile de la care s-a împrumutat, sau  pentru FMI, aşa să se zbată să găsească bani pentru plata pensiilor. Nu există nici o cât de mică legătură între datoria pe care o are către pensionari şi fondurile pe care le colectează de la actualii salariaţi în contul unor pensii viitoare.

„Sustenabilitatea” pensiilor este o mare minciună, o asemenea problemă nu există, este falsă, este bună pentru a-i prosti pe proşti, ca să citez dintr-un clasic în viaţă…

Share on Facebook

Poezia ca rugăciune

„Rugaţi-vă ne-ncetat”, spune Sfântul Pavel (1.Tes.5.17).

Pentru un bun creştin, acest îndemn înseamnă nu doar să rostească lungi litanii din molitvelnic, sau să psalmodieze monoton, ci înseamnă să trăiască mereu în lumina sfintelor învăţături ale lui Iisus Hristos. Puţini sunt cei care ajung la ultimele trepte ale rugăciunii, puţini sunt cei care ajung la „rugăciunea de sine lucrătoare”, cum spune Părintele Cleopa, citând din „Cântarea Cântărilor”: „Eu dorm şi inima mea se roagă”. Trăind în lumea dominată de „cel viclean”, supus mereu păcatului, ispitelor, omul contemporan poate cu greu să îndeplinească îndemnul Sfântului Pavel. Dacă însă nu poate ajunge la „rugăciunea de sine lucrătoare”, poate să poposească mai îndelung pe treptele de început ale Rugăciunii, atunci când doar rosteşte, gândeşte, sau simte viaţa veşnică pe care Dumnezeu i-a dăruit-o.  Rucodelia, munca mâinilor, pe care o practică, smeriţi, călugării, ca pe un ritual al credinţei şi al nădejdii, este tot Rugăciune. Lectura câtorva pagini din Sfânta Scriptură, din Filocalie, din Pateric sau Proloage, ori din alte cărţi inspirate de Sfântul Duh Părinţilor Bisericii  este tot Rugăciune.

Şi Poezia este o Rugăciune. Acest adevăr, care nu mai trebuie demonstrat, mi-a fost reconfirmat recent, când am descoperit într-un volum de versuri venit de peste Prut, intitulat „Când s-au fost spus Îngerii” şi semnat ca-n vechime doar cu numele de botez al Poetului: Traianus, ferestre spre Rai, expresii ale „nostalgiei Paradisului”, cum spune aşa de adevărat Nichifor Crainic. Poetul nu a fost doar inspirat de Sfântul Duh, Care l-a ajutat să exprime sublimul existenţei noastre în zarişte cosmică, dar în multe versuri pare să fi fost răpit de-a dreptul în lumea paradisiacă a veşnicei Lumini. Iată, „Recitirea izvoarelor” (p.60): „E-o Viişoară-n Domnul, milenară,/ Şi-acolo-n rai, cu cer acoperite,/ Dorm cânturile mele nerostite,/ Ce-ades le-ngână zeii la sitară.// E-o Viişoară-n Veci cum       nu-ntâlnesc/ În nici o inimă dăinuitoare./ Numele Tău, Iisus, spital ceresc,/ Umblă prin ea desculţ în fremătare.//  Acolo casă-mi vreau cu fluturi mii/ Săltându-mi în privire, nesfârşit,/ Roit de ei să strig cu veşnicii:/ „Eu chiar       şi-nvins fiind am izbândit!”

Poetul ne revelează frumuseţea lumii nevăzute, aşa cum face şi Eminescu atunci când scrie: ”Sara pe deal, buciumul sună cu jale./ Turmele-l urc, stele le  scapără-n cale…”, sau Arghezi:” „Îmi atârnă la fereastră/ Iarba cerului, albastră,/ Pe care, pe mii de fire/ Curg luceferii-n neştire…” Lumea sublimă a Totului ne devine familiară, turmele păşesc pe stele, iar cerul devine o pajişte cu iarbă albastră pe care te poţi tăvăli. Poezia ne apropie de Dumnezeu aşa cum ne apropie Rugăciunea, ea devine o lumină a lumii, ca Însuşi Iisus: „Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/ Căci numai Tu eşti poezia lumii.” (p.31). Avem aici o poezie care mărturiseşte asupra calităţii teandrice a omului, o poezie „kalocamistică”, după o expresie fericită a lui Andrei Vartic. De fapt toată poezia mare este kalocamistică, adică este o fereastră prin care noi vedem dincolo.

Există, fără îndoială, şi o foarte mare poezie care tematizează rugăciunea, de la Dosoftei, la Al. T. Stamatiad, la George Lesnea, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic sau Radu Gyr. Chiar în volumul de poezii pe care-l discutăm sunt multe rugăciuni, psalmi care uneori amintesc de Arghezi, sau Blaga, psalmi care pot sta în rând cu marii închinători pe care i-am pomenit: „Calea spre tine, Doamne, pavată-i cu iubire,/ Calea spre nicăire pavată-i cu blestem./ Sunt beat, dar nu de vinuri ce-adăpostesc mistere,/ Sunt beat de tine, Doamne, să nu fiu beat mă tem!” (p.30, Psalmul sfinţiei), sau: „Atâta veşnicie-n jurul Tău,/ Şi-atâta cer nemărginit în Tine/ S-au schivnicit părerile de rău,/ Ai tras obloanele peste suspine// Şi vii ades, îngenunchind prin maci,/ Cu dangăt de-absolut ningând coline/ Şi-n loc să stai de vorbă mai mult taci.” (p.47. De vorbă cu îngerul).

Aceste rugăciuni îl apropie pe cititor de Dumnezeu prin însăşi tematica lor, ele sunt trepte spre cer, cum este orice rugăciune izvorâtă din inimă. Se pune însă problema dacă celelalte poezii, cu tematică profană, poezia de dragoste, de exemplu, pot fi asimilate rugăciunii. În măsura în care au o dimensiune estetică, adică în măsura în care ele îl ajută pe cititor să întrevadă lumea celor nevăzute, toate poeziile ar trebui să fie nişte rugăciuni. Părintele Cleopa însă, vorbind despre vise şi vedenii, ne avertizează asupra faptului că acestea pot veni de la Dumnezeu, dar pot veni şi de la diavol. Sfatul lui este ca mai bine să le respingem pe toate, decât să fim amăgiţi de cel viclean. Poate este simplu să respingem orice vedenie, ştiind că nu avem discernământ, dar în universul poeziei trebuie să găsim criterii pentru a deosebi demonicul de angelic. Tudor Arghezi ne avertizează, cinstit, că poeziile din „Flori de mucigai” le-a scris „cu unghiile de la mâna stângă”, deci sunt demonice, dar Mircea Cărtărescu? Dar Bacovia? Iată, să luăm tema singurătăţii, care la Bacovia sună aşa: ”Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe – / Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur…// Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie – / Şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…” Traianus vorbeşte altfel despre singurătate: “Singurătatea are gust divin,/ Parfumul ei a îmbătat tot burgul/ Ce poartă numele-mi de peregrin./ Singurătatea-i este Demiurgul.// Aici, numai aici sunt fericit./ N-am cunoscut un mai ales deliciu./ Singurătatea-i marele meu viciu./ Miros a sunet îndumnezeit./…//Şi singur cuc, de vrajă desfrunzit,/ Voi fi doar clinchet îndumnezeit.” (p.16). Poezia este rugăciune atunci când ea sună a „clinchet îndumnezeit”! Iată cum singurătatea poate deveni din grotescă, sublimă: „Nimeni nu-i singur. Nici singurătatea,/ Cât facem schimb de taine şi mirări/ Cu ea. Între Etern şi Niciodată/ Urc zilnic ale umilinţei scări.// Şi ele nesfârşesc precum durerea/ Ce-o zăvorâm în ode şi statui./ Nimeni nu-i singur. Nici măcar tăcerea./ Fiindcă ne are, ea singură nu-i.// Şi fiindcă o avem de-atâtea ori/ Suntem cu-o lume lumilor datori.” (Odă pentru clavecin, p.37).

Poezia este Rugăciune. Poetul oficiază şi noi ne minunăm de frumuseţea cu care Dumnezeu a împodobit lumea cea văzută, dar şi pe cea nevăzută, ne bucurăm când poezia luminează unitatea dintre noi şi lume – o stea dublă ce veşnic fiinţează din mila Lui şi trăim sublimul existenţei în Lumina Lumii. Alături de Traianus, care scrie:  „Statui în alb – cuvintele rostite/ Le duc în inimă, la adăpost/ Şi mă predau ferice şi cuminte,/ Răpit de cântecul care ai fost.// Cărţile ceruri sunt, aştern în ele/ Sufletul porumbelului rebel,/ Care crezu că poate fi altfel/ O lume jefuită grav de stele.// Statuie-n alb, Cuvântul mă rămâne/ Din clipa-n care, surâzând ciudat/ Ai secerat grădinile din mine/ Şi, pustiit de taine, m-am uscat.// Şi de atunci prin veacuri ca prin cânturi/ Apari mereu, de mână cu misterul,/ Şi cazi, ninsoarea mea, peste pământuri/ Dintr-un pământ mai clar, care e Cerul.” (O carte – un cer   p.73).

Ioan NEACŞU

Bacău, 19 sept. 2009

Share on Facebook

Share on Facebook

Share on Facebook

Share on Facebook